Pentru
ca este foarte posibil ca asezata \n spatiul asta alb sa nu mai stiu sa ies
vreodata din el. Sa fiu ca \ntr-un labirint orizontal \n cautarea adancimii.
Cautam,
cautam, \nsa aerul pe care-l \nglobam avid se afla \n volume \nghesuite,
entropice si nostalgice. Iar la capatul a ceea ce stiam ca n-o sa pot respira
niciodata pe deplin, viitorul se va aseza \n cete mari de fum obligandu-ma sa
nu uit cadenta dalelor pe care obisnuiam sa merg nonsalanta, cu ochii \nchisi,
cand ma \ntorceam de la scoala. Stii cum mergeam? Mergeam asa, cu ghiozdanul \n
spate, singura pe aleea \nsotita de plopi si iasomie pe-o parte, cu case si gradini
pe cealalta, numarand \n gand, din doua-n doua, dalele de piatra cu varful
sandalei si \nganand cate-un cantec la moda. |ntr-o zi, la capatul a vreo doua
sute de astfel de dale, am luat-o \n brate pe Mara care era gravida si care se
ivise brusc din fata. Si am simtit o caldura rotunda, iar cand am deschis ochii
ea \mi zambea cu cei mai frumosi dinti albi de sub buzele carnoase, rujate
discret. Sa nu ma spui, i-am zis razand,
iar ea a ras ca nu, dar deschide macar
din cand \n cand ochii aia albastri, strengarito!
Altfel,
tot cu ochii \nchisi veneam iarna de la scoala, \n serile \n care Eroilor era pustie, oamenii se-ncalzeau
la sobele cu carbuni, uitam de frica pentru ca \mi imaginam ca ma aflu pe drumul
de-ntoarcere al unei expeditii de la Polul Nord. Ca sa supravietuiesc, cantam,
inventam cantece, de fapt, sincer, pur si simplu le fluieram, pentru ca mi se parea
uluitor cum se propagau ele cu ecou \n aerul rece. Auzeam zapada trosnind sub
talpa, ca niste cinéle atinse usor si ritmic, iar asta tinea pasul si conducea
firul melodiei prin aerul \nghetat. Poate ca dulaii de dupa garduri ma cunosteau
deja si nu ma latrau ca sa nu-mi distraga inspiratia. Zeci, sute de cantece am
facut asa pentru lume, dar ea nici nu le
stie decat pe cele cateva de mai tarziu. Cu ele \n cap, seara, adormeam toropita
\n adancurile mele de obsesia cate unui text, iar dimineata ma trezeam cu cantecul
gata. Pur si simplu ma trezeam cu el \n cap si-l scriam \ncet, ca nu cumva sa
uit ce taiasem ori \nlocuisem \n vis.
Cu
ochii \nchisi cantam pe scena si mai tarziu. |nsa nu pentru ca n-as fi vrut sau
putut sa-i privesc pe oameni, ci pentru ca, atunci cand voiam sa le spun ceva
cu adevarat, ei, ochii, \i paraseau \n afara vointei mele pentru cateva minute
ca sa le-aduca din mine ceva ce voiam sa le transmit cu mare sinceritate. Vocea
mea aduna de prin firele vaselor capilare tot oxigenul care le \nsufletea si-l
oferea lor, celor care \l asteptau. Stiam ca am reusit atunci cand, la final,
deschideam ochii. Urmau cateva secunde de liniste, apoi ei aplaudau. |n
\ntunericul salii licareau toti acei multi ochi care asteptasera cuminti si
atenti sa le cant. Cred ca eram fericita. Da, eram.
|ntre
mine si ei se aflase tot o pereche de dale, de aer, peste care cantecul meu zburase
si le-ajunsese la inima, iar asta parea ca ne legase ca printr-o alee secreta.
Astazi,
oamenii poate ca mimeaza aleile, poate chiar le parcurg, poate ca \nca le mai canta
\n gand seara, pasind catre casele lor.
Poate
ca \n labirintul lor orizontal, astazi oamenii \nca mai cauta aerul rece al
iernilor, acela care e cel mai bun conductor al sunetului, acela \n care ecoul
te face sa ridici ochii spre stele si sa te bucuri ca le vezi, pentru ca stii ca
fara de ele esti mut, ca fara de ele lumina ar fi opaca si fara de dor, ca
nicio stra-luminare n-ar mai razbi, ca anotimpurile toate nu s-ar mai zamisli,
ca \ntre tine si lume n-ar mai conta, de fapt, nici o pereche, si nici o dala
de piatra, si nici un mister, dupa cum nici un ceai de iasomie nu te mai poarta
spre florile lui albe din noptile de mai.
|n
spatiul asta alb si sec o sa te pierzi, o sa ma pierd, si nici un ochi, nici o
ureche nu ne va putea \nsoti cand ne-am oprit din cantat.
21 Mai 2014

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu